Interviu- Corina Cindea

Am descoperit-o pe Corina Cîndea pe wattpad, iar din acel moment, a devenit una din scriitoarele mele preferate. Ce ar fi să o descoperim împreună?

  • Spuneţi-ne ceva despre dumneavoatră. Ce vă place să faceţi în timpul liber?

Nu sunt o persoană complicată. Îmi place soarele și căldura, ciocolata și înghețata. Ador marea, chiar dacă nu știu să înot, și aș putea asculta zile întregi sunetul valurilor care se sparg de țărm. În timpul liber îmi place să scriu, să citesc, să ascult muzică, să mă întâlnesc cu prietenii sau să mă uit la un film. Încerc să le fac pe toate, chiar dacă scrisul îmi ocupă cel mai mult din timpul liber pe care îl am.

  • De cât timp scrieţi? Cum v-aţi descoperit pasiunea?

Am început să scriu în urmă cu patru ani și am făcut-o dintr-un impuls de moment. A început ca un fel de distracție, fără să îmi imaginez vreo clipă că va ajunge să însemne atât de mult pentru mine.

  • Cum au luat naștere poveştile dumneavoastră? De unde v-aţi inspirat?

Viața e plină de povești și de lucruri minunate, așa că nu trebuie decât să stau și să ascult, să privesc în jurul meu. Ideile vin mereu, însă nu toate se concretizează în ceva. Povestea din Triplu H, de exemplu, a apărut după ce am văzut pe stradă o pereche cu tripleți, cea din Micuța balerină mi-a fost inspirată de videoclipul melodiei Thinking Out Loud a lui Ed Sheeran, iar ideea seriei Salem a pornit de la gluma unui cititor.

  • Care a fost sentimentul atunci când v-aţi ţinut pentru prima dată, munca în palme?

E greu de descris în cuvinte, pentru că a fost de fapt un amalgam întreg de sentimente, mai ales pentru că scrisul nu a fost ceva pe care am visat sau mi-am dorit cu ardoare să-l fac. O emoție uriașă, amestecată cu bucurie și fericire și, aș putea spune, cu multă uimire. Încă mai sunt uimită că am ajuns aici. Sunt uimită că scriu, că poveștile mi-au fost publicate sau că cineva citește ceva scris de mine. Și totul e la fel de intens la fiecare carte nouă care îmi apare.

  • Aveţi un citat preferat din cărţile dumneavoastră? Care este acesta?

Nu pot spune că am vreun citat preferat, dar o să-ți dau unul care îmi vine acum în minte.

Iar dacă din când în când mai exagerez cu posesivitatea, înainte să te superi pe mine, să te gândești că am un motiv mai mult decât întemeiat să mă comport așa! (…) Te iubesc al naibii de mult! – Hayden Morgan, Triplu H vol.1

  • Ce ne puteţi spune despre operele dumneavoastră?

Nu cred că le pot numi opere. Sunt o fire romantică și cred în dragoste la prima vedere și suflete pereche, iar asta se vede în ceea ce scriu. Încerc să scriu povești care să facă cititorul să râdă sau să plângă alături de personaje, să ajungă să le îndrăgească, iar la final să aibă un zâmbet pe chip.

  • Care este personajul dumneavoastră preferat şi de ce?

Toate personajele sunt preferatele mele atunci când scriu despre ele. În rest, le iubesc pe toate exact la fel de mult.

  • Cu toţi avem un personaj negativ sau unul mai puţin perfect, spuneţi-ne câte ceva despre cel mai detestat personaj al dumneavoastră.

Nu pot detesta un personaj de-al meu, oricât de negativ ar fi, pentru că eu l-am creat așa și are un rol bine definitiv.

  • Ce gen nu aţi putea sau vă este frică să scrieţi?

Până acum nu am scris decât cărți de dragoste și nici nu am încercat să schimb genul. Nu pot spune că mi-ar fi frică să încerc altceva, dar cred că, dacă aș încerca să scriu o carte cu zombi, tot la dragoste aș ajunge. Ceva de genul: zombi-el se îndrăgostește de zombi-ea și o iubește atât de mult încât găsește un leac pentru boala zombi; ar redeveni oameni și ar trăi fericiți până la adânci bătrâneți, salvând specia umană. E valabil și pentru vârcolaci, vampiri sau alte creaturi fantastice. Dar nu se știe niciodată, nu-i așa? Poate că îmi vine vreo idee care nu mă va lăsa în pace până nu o aștern pe hârtie.

  • De ce scrieţi despre iubire şi ce simţiţi în decursul scrierii unei cărţi?

După cum am mai spus, sunt o fire romantică și consider că iubirea este cel mai frumos sentiment, în toate formele sale. Cel mai puternic. Atunci când citesc, îmi place să evadez din lumea reală; dacă aș vrea realitate, aș urmări știrile de la ora cinci. Îmi place să mă pierd într-o poveste frumoasă, cu final fericit, să mă deconectez, așa că asta citesc și, în ultimul timp, scriu. Ce simt când scriu o carte? Simt toate emoțiile personajelor. Încerc să mă pun în locul lor și, ținând cont de caracterul creat fiecăruia, să îl fac să se comporte sau să reacționeze potrivit acțiunii din carte. Sunt fericită sau supărată alături de personajele mele, veselă sau tristă.

  • În încheiere doriţi să le adresaţi câteva cuvinte cititorilor dumneavoastră?

Vă mulțumesc că îmi citiți poveștile și că îmi sunteți aproape. Dacă nu ați fi fost voi, nu aș fi ajuns aici.

Închei acest interviu prin a-i mulţumii Corinei pentru răspunsurile frumoase, sincere şi oferite din inimă. ❤ Îţi urez succes în continuare şi la cât mai multe poveşti frumoase pe care să le împărtăsesti cu noi!

Reclame

Recenzie- P.s: Te mai iubesc şi acum

Titlu: P.s: Te mai iubesc şi acum.

Autor: Jenny Han

Pagini: 285

Editura: Trei

Un simplu sărut de împăcare reuşeşte să le dea universul peste cap. Lara Jean îi se alătură lui Peter în jacuzzi şi îl sărută de parcă viaţa ei ar depinde de acest lucru. Pentru prima dată, află ce înseamnă fiorii unui sărut adevărat, însă ceea ce nu ştie ea, este că nu sunt singuri în negura nopţi. Cineva filmează scena, aşteptând momentul oportun pentru a o răni sentimental pe Lara Jean.

Zvonul că cei doi au făcut sex, alături de videoclipul incriminatoriu, porneşte. Este încărcat pe internet şi în doar câteva ore, întreaga lume are acces a el. Şi deşi nu o fac, pare că întreţin relaţii sexuale, ceea ce stârneşte şi mai multă vâlvă în jur. Lara Jean este frustrată de vorbele ce se aud printre colegii de liceu, de meme-uri, şuşoteli şi râsete, însă Margot reuşeşte să-i urce moralul şi o îndeamnă să aibă încredere în ea.

Relaţia dintre ea şi Peter evoluează frumos, dar nu excelent. Întrucât, Genevieve este mereu acolo, precum o umbră fantomatică ce-i umbreşte sufletul. Peter ţine la fosta lui iubită, într-atât de mult, încât atunci când Lara.J susţine că ea este cea care a urcat videoclipul pe net, el nu crede. Ba mai mult, îi caută scuze.

„— Ei bine, poate să spună ce vrea, dar ştiu că ea a fost.
— N-ai cum să te prinzi de asta dintr-o privire, Covey.
— N-a fost doar o privire. O cunosc. Am fost cele mai bune prietene. Ştiu cum gândeşte.
— Eu o cunosc mai bine decât tine şi, îţi spun, nu cred c-a fost ea. Ai încredere în mine.”

În momentul în care Lara crede că a scăpat şi videoclipul a dispărut, apare din nou, de parcă, cineva nu şi-ar dori ca ea să simtă fericirea. Lara Jean reuşeşte să facă faţă situaţiei cu brio, însă lumea ei se destramă când îl zăreşte pe Peter ţinând-o strâns la piept pe Genevieve, şi când îi recunoaşte că, ştia că Gen este cea care a filmat videoclipul. Lara Jean realizează în acele momente faptul că, pentru el, ea nu a fost niciodată prima alegere. Iar în noaptea aceea, Peter, o aştepta defapt pe Genevieve. Nici măcar pentru o clipă pe Lara Jean.

„— Merit mai mult de atât, ştii? Merit… Merit să fiu fata cea mai importantă din viaţa cuiva.
— Dar eşti.
— Nu, nu sunt. Ea e cea mai importantă. O protejezi în continuare, îi pastrezi secretul, oricare ar fi. Dar de ce o protejezi? De mine? Cu ce am ranit-o eu vreodată?
Îşi întinde mâinile în lături, depăşit de situaţie.
— M-ai luat de lângă ea. Ai devenit cea mai importantă persoană din viaţa mea.
— Dar nu sunt. Tocmai asta-i faza. Tot ea e.

Un moment emoţionant şi totodată frumos, este cel în care, Lara Jean îşi dă seama cât de dor îi este de mama sa şi cât de multă nevoie are de ea.

„Oh, mami, cât de dor îmi e de tine. De ce nu eşti aici, când am nevoie de tine, mai mult ca oricând?”

Scrisoarea Larei Jean ajunge într-un final şi la John Ambrose McClaren, băiatul pe care l-a iubit în gimnaziu şi unul din cei cinci băieţi cărora le-a scris. Se văd la reuniunea căsuţei din copac, loc în care obişnuiau să se întâlnească pe vremea când erau prieteni. Genevieve, Chriss, John, Peter şi Trevor.

După despărţirea Larei Jean de Peter, cei doi par să se apropie din ce în ce mai mult.

„Îmi place de tine, Lara Jean. Îmi plăcea de-atunci şi-mi place şi mai mult de tine acum. Ştiu că tu şi Kavinsky de-abia v-aţi despărţit şi că eşti încă tristă din cauza asta, dar vreau doar să lămuresc lucrul ăsta, ca să fie limpede.”

Prietenia lui Genevieve faţă de Lara Jean a dispărut încă din momentul în care L.J s-a sărutat cu Peter, în clasa a şaptea. Ştia cât de mult îl place Gen şi, cu toate acestea, a acceptat să îl sarute. Din acel moment şi Lara Jean a început să-l placă.

„Crede-mă din clipa aia, n-am mai fost prietene.”

Dar Lara Jean ştie că Genevieve minte. I-a fost prietenă încă un timp, iar Lara Jean, în inima ei, o consideră prietenă chiar şi după tot ce i-a făcut.

„Adio, Genevieve, adio, ani de şcoala, adio, căsuţa din copac şi tot ce-a contat pentru mine într-o vară fierbinte.”

Din nou, Jenny Han a reuşit să mă suprindă prin modul ei magnific de a scrie. Am trăit fiecare moment alături de Lara Jean. Am iubit cu ea, am râs cu ea, m-am indragostit şi am suferit alături de ea.

Cui îi va oferi Lara Jean inima ei? Ce se întâmplă între Peter şi Genevieve şi care este marele ei secret? Vă las pe voi să descoperiţi.

Lectură plăcută! ❤

Interviu oferit de Alina Cosma

Îți mulțumesc mult, Alina Cosma, pentru că ai fost de acord să răspunzi la acest interviu și ne-ai oferit șansa să te cunoaștem mai bine!

1. Poți să ne spui câteva lucruri pe care nu le știm despre tine?

Sunt o persoană plină de surprize, alături de mine nu cred că te poți plictisi.

2. Cum împarți viața de autor cu aceea de femeie, soție și mamă?

Viața unei femei se împarte de obicei între carieră și familie, iar fiecare face sacrificii mai mari sau mai mici pentru a face și una și alta. Sacrificiul meu pentru a face carieră a fost familia, care a rămas departe de mine. Dar acest sacrificiu l-am făcut tocmai pentru ei. Pasiunea mea pentru scris și citit a venit ca un balsam pentru golul lăsat de lipsa lor.

3. Cum a luat naștere titlul ultimului tău roman, Luna de Topaz? Are o poveste în spate? Vrei să ne-o împărtășești?

Romanul „Luna de topaz” a luat naștere după ce am văzut o imagine lansată ca o posibilă creație viitoare, la o editură românească. Pe moment mi-a displăcut ideea care mi-o transmitea acea imagine, dar după o vreme am avut un vis. Îți vine să crezi? Acest roman a luat naștere în somn! De fapt a fost un coșmar care m-a bântuit câteva zile, romanul în sine fiind un thriller. Apoi s-a închegat o idee și m-am pus la scris.
Titlul romanului a venit de la sine, pe baza poveștii, a fost ceva natural să se numească „Luna de topaz”.

4. Deși romanul e încadrat în categoria ScienceFiction, găsim evenimente sau persoane din viața reală transportate în acțiunea sa?

Zâmbesc de fiecare dată când cineva, care a citit cartea, mă întreabă pe cine am fost atât de supărată în acea perioadă în care am scris acest roman. Într-adevăr am trecut printr-o perioadă mai dificilă, în care mi-am schimbat locul de muncă.
Chiar dacă e încadrată ca și SF, elementele din această categorie sunt foarte puține, acțiunea având loc într-un viitor foarte apropiat. Cartea ilustrează lumea reală, actuală, brutală de cele mai multe ori, fiind un thriller cu elemente romantice.

5. Cum au prins viață poveștile din spatele titlurilor?

De cele mai multe ori îmi este foarte greu să dau un titlu cărții pe care tocmai am scris-o. Dar poveștile apar în mod natural, aș spune eu. Pur și simplu termin o carte, apoi îmi vine o idee și încep alta. Întotdeauna povestea se clădește pe parcursul scrierii, niciodată dinainte.

6. Ce te inspiră și ce ritual ai înainte de a începe o nouă carte?

Visez cu ochii deschiși! Când am puțin timp liber, în timpul zilei, îmi vin tot felul de idei. Decât să le las să zboare, fără rost, mai bine le aștern pe hârtie. Cititul mă inspiră cel mai mult.

7. Care este cartea ta preferată dintre cele pe care le-ai publicat? Dar fragmentul care te definește?

Toate îmi plac, chiar dacă în prezent rescriu una dintre ele.
Am două titluri preferate. Primul este „O singură minune”, care are o semnificație aparte, îmi definește sufletul. Și celălalt „Luna de topaz” care îmi reflectă caracterul.
Fragmentul preferat aș spune că îmi definește crezul și este motto-ul seriei „Tărâmul mistic”:

Dumnezeu a creat lumea. Iar îngerii vegheau asupra Creației.”

8. Care este autorul tău preferat și ce te-a determinat să-l pui în topul preferințelor?

În ultima vreme am citit doar autori români contemporani, unii dintre ei mi-au plăcut foarte mult, chiar debutanți.
Până în urmă cu aproape un an citisem foarte puțini români contemporani. Pe atunci îl citeam cu pasiune pe Nicholas Sparks, genul meu preferat fiind romance.

9. Dacă ai putea fi un anotimp, care ar fi acela și de ce?

De aș putea fi anotimpul iubirii, aș sădi în sufletul tuturor puțină dragoste și aș chema îngerii să o crească, să înflorească și să trăim ca în Rai.

10. Dacă ai putea să schimbi ceva la oameni, ce ar fi?

Zâmbetul! Să revină la inocență!
Sunt o visătoare, nu-i așa?

11. În majoritatea cărților există un fragment sau mai multe pe care autorul îl scrie și îl rescrie de nenumărate ori, pentru că e prea greu de formulat, sau poate nu a descris perfect totul, sau poate acțiunea e prea dură și copleșitoare și trebuie conturată în amănunt. Tu ai avut un astfel de fragment? Care e acesta?

Nu pot să-mi amintesc nimic de genul…

12. Care este personajul tău preferat din cărțile tale și de ce?

Daria! Personajul feminin principal din primele două volume ale seriei „Tărâmul mistic”.
Daria este un serafim, purtător al darurilor divinității. Chiar dacă este întrupată în femeie tot ce face oglindește dragostea pură, lipsită de vicleșug și lumina cunoștinței infinite.

13. De obicei e greu să scrii din perspectiva unui personaj de sex opus. Tu cum te descurci cu personajele masculine? Constituie o provocare?

Am fost uimită să descopăr începând cu primul roman publicat că personajul dominant al cărților mele este cel masculin. Prin ochii acestui personaj se conturează cel feminin.

14. Care este cel mai dificil personaj conturat în cartea ta? Ni-l poți descrie?

Personajele principale din „Luna de topaz”, atât Tessa, cât și Dave, au fost personajele care mi-au dat cele mai mari bătăi de cap, fiind dinamice, complexe, puternice. Povestea vieții Tessei te cutremură, și chiar dacă majoritatea celor care au trecut prin experiențele ei tragice s-au pierdut, ea a devenit mai puternică și când a avut ocazia să-și reconstruiască viața a știut să profite. Dave, în schimb, a trăit într-o lume ferită de dramele oamenilor de rând, iar din bărbatul credul, dar extrem de inteligent, ajunge liderul care va dicta viitorul omenirii.

15. Scrii la o nouă carte? Ai putea să ne oferi cateva detalii despre ea?

În prezent lucrez la două cărți.
Una este dată la corectat, face parte din genul romance. Încă nu sunt hotărâtă ce titlu va avea.
Cea de a doua este una dintre cărțile deja publicate și care m-a nemulțumit atât pe mine cât și pe unii cititori. I-a venit rândul să renască!

16. În încheiere, poți spune câteva cuvinte pentru cititorii tăi?

Mulțumesc pentru că existați! Fără voi cărțile mele nu ar fi văzut lumina tiparului.

Recenzie- Tuturor băieţilor pe care i-am iubit

Titlu: Tuturor băieţilor pe care i-am iubit.

Autor: Jenny Han

Editura: Trei

Pagini: 385

Lara Jean îşi petrece marea majoritate alături de familia sa. Katherine, sora mai mică, Margot, sora cea mare şi tatăl lor, care este părinte singur şi le iubeşte necondiţionat. L.J obişnuieşte să scrie scrisori de dragoste pentru băieţii pe care-i place sau i-a plăcut. Este modul ei de a trece peste fără a avea inima frântă. Le scrie, iar cu fiecare rând, sentimentele ei dispar în întregime sau, cel puţin, nu se mai gândeşte la ele.

Îşi ţine „inima” ascunsă într-o cutie turcoaz de pălării. O amintire draga ce i-a rămas de la răposata sa mamă. Ea nu ascunde acolo bonete, pălării de vară, şepci, ș.m.d, ea îşi ascunde secretele. Iubirile. Tot ceea ce o adolescentă adăposteşte în suflet. Întâmplarea face ca după ce Margot pleacă la facultate, iar Lara Jean rămâne la conducere, precum o soră mai mare, cutia sa turcoaz să dispară.

Apare primul băiat, Peter. K, ţinând în mâini scrisoarea pe care ea i-a scris-o cu dragoste şi o urmă de frustrare pentru faptul că i-a furat primul sărut. Iar noi, fetele, ştim cât de important este primul sărut. Întâmplarea face ca Lara Jean să se panicheze şi să îşi caute disperată cutia, însă cutia sa turcoaz de pălării a dispărut ca prin minune şi toate scrisorile au fost expediate către cei pe care-i admirase cândva în secret. Printre care şi Josh, iubitul surorii ei mai mari.

Lara ştie că este greşit, dar cu toate acestea, tot râvneşte la cel care nu-i aparţine. Odată cu plecarea lui Margot, sentimentele ei o iau prin surprindere şi revin, poate că, la fel de puterice. Lara Jean nu şi-a şters nici măcar pentru o secundă dragostea din torace, ci i-a pus stop. Exact cum faci cu un joc video sau, cel puţin, asta crede.

„P.S. Încă te iubesc.
Încă te iubesc, şi e într-adevăr o problemă enormă pentru mine, şi mai e şi o surpriză enormă. Jur că nu am ştiut. În tot acest timp, am crezut că am trecut peste. Cum aş fi putut să n-o fac, dacă Margot e cea pe care o iubeşti? Mereu a fost Margot…”

Josh primeşte scrisoarea ei şi o confruntă, întrebând-o dacă încă mai simte ceva pentru el. Panica pune stăpânire pe Lara Jean şi înainte să realizeze, se află cocoţată în poala lui Peter, sărutându-l cu foc în încercarea de a demonstra că a trecut peste cel dintâi. Proaspăt despărţit de Genevieve, după o relaţie de aproximativ patru ani, Peter îi propune Larei să aibă o relaţie falsă care să-l facă să pară „ieşit de sub papuc” întrucât, Genevieve, are o putere deosebită asupra lui şi ştie să o folosească.

Cu fiecare clipă petrecută alături de Peter, Lara Jeane începe să realizeze că el nu este deloc aşa cum l-a crezut. Poate fi amuzant uneori sau, chiar serios. Îşi dă seama că-i face plăcere să petreacă timp alături de el şi că începe să-l placă din nou. Peter reuşeşte să se strecoare în viaţa ei, făcându-se plăcut în faţa lui Kitty (Katherine) cât şi în faţa tatălui său.

Pe de altă parte, gelozia lui Josh creşte considerabil. Fetele Song nu mai sunt fetele lui, iar el cu siguranţă nu mai este băiatul lor preferat. Peter i-a luat locul şi a umplut golul lăsat de Josh în urma despărţirii de Margot. El nu este obişnuit să le împartă, chiar dacă ele au fost nevoite să îl împartă în tot acest timp.

” Poate că tu nu ești obișnuit să ne împarți, dar noi cu siguranță suntem obișnuite să te împărțim.

„— Bine! țipă el. Sunt gelos! Acum ești fericită?
Pe urmă, se apleacă spre mine și mă sărută. Pe buze.”

„— De când am primit scrisoarea aia, lucrurile s-au complicat între noi. Nu e corect. Tu ai reușit să spui tot ce-ai vrut să spui, în timp ce eu trebuie să-mi revizuiesc modul în care mă gândesc la tine; eu trebuie să găsesc o logică în mintea mea. Tu m-ai luat prin
surprindere și tot tu m-ai exclus. Ai început să ieși cu Kavinsky, iar cu mine ai încetat să mai fii prietenă.
Oftează.— De când am primit
scrisoarea aia… nu m-am putut gândi decât de la tine.”

Soarta face ca şi Peter. K să dezvolte o mică pasiune pentru Lara Jane. Deşi nu deţine frumuseţea lui Genevieve, aş spune că, Lara are mult mai multe de oferit. Este amuzantă, altruistă şi loială. Iar Peter… Peter este băiatul viselor oricărei fete!

„— Vrei să auzi ceva amuzant?
— Ce?
— Cred că am început să te plac.”

Recomand cu drag acestă carte ce a reuşit să mă ţină în „priză” şi să mă provoace să o termin cât mai repede. Până în prezent, nu am citit nimic scris de Jenny Han, însă de acum în colo, cu siguranţă o voi face! Autoarea reuşeşte prin cuvintele sale să îţi stârnească interesul şi să te determine să îţi pui constant întrebări de genul: Ce se va întâmpla în continuare?

Te las pe tine, cititorule, să afli restul poveştii şi să descoperi modul minunat de scriere al autoarei cât şi povestea ce a rămas nespusă.

„Dragostea e înspăimântătoare; se
poate schimba; poate dispărea. Asta e o parte a riscului.”

Lectură plăcută! ❤

Sunt aici

Titlu: Sunt aici
Autor: Clelie Avit
Editura: Rao
Anul apariției: 2016
Număr de pagini: 221

Descriere:

Elsei nu-i mai este frig, foame, teama dupa ce a intrat in coma in urma unui accident montan. Ea e in camera 52. Thibault si-a pierdut toata increderea in ziua in care fratele lui a accidentat cu masina doua adolescente si a fost internat, la acelasi spital cu Elsa, in camera 55. Intr-o zi, Thibault intra din greseala in camera Elsei. Ea nu-l poate denunta, in starea in care se afla. Dar tacerea este apasatoare, chiar si langa cineva in coma. Si iata-l incepand, brusc, sa-i vorbeasca, fara sa astepte raspuns. Ceea ce el nu stie e ca pentru Elsa totul s-a sfarsit, nu se va mai trezi vreodata. Insa, in timp ce medicii, prietenii si familia vor sa o deconecteze de la aparate, Thibault construieste o relatie cu Elsa convins ca ea il aude. E chiar atat de disperat? Sau a descoperit la ea ceea ce nimeni n-a vazut?

Îmi place să iau o carte, să îi privesc coperta îndelung, să mă conectez la titlu și să simt că trebuie citită. Probabil acționez greșit, dar intuiția nu m-a înșelat până acum și, de fiecare dată, am avut numai surprize plăcute, căci refuz să citesc descrierea de pe coperta IV și doar las cartea să-mi șoptească, să mă convingă sau, mai degrabă, să-mi transmită acele emoții care-mi fac mâinile să tremure de nerăbdare să deschid cartea. Așa s-a întâmplat și cu Sunt aici de Clelie Avit.

Când am citit numele personajului principal, Elsa, m-am dus cu gândul la filmul Disney, Frozen, și mi-am imaginat-o pe protagonista noastră exact ca prințesa din desen: înaltă, blondă, cu ochi albaștri, puternică, dar având totuși temeri, dornică să iasă în lume, dar incapabilă să facă asta fără dragoste. Am reușit să îmi păstrez această imagine a ei și datorită caracterului creionat de autoare, care reieșea doar din gândurile Elsei.

Elsa era în comă de 14 săptămâni când a început să audă pentru prima dată. După șase săptămâni de ,,tras cu urechea” la discuțiile tot mai rare ale celor din jur, aceasta a început să ,,coloreze” sunetele, să le ,,vadă” cu puterea imaginației. Țin minte că în adolescență am văzut un film în care personajul principal masculin era în comă, iar în vizită venea soția și băiețelul lui care îi povesteau ce se întâmpla în afara camerei sale de spital. Îi auzeam gândurile, frustrările, dar niciodată nu a reușit să le răspundă celorlalți. Atunci, m-am întrebat cum ar fi să te simți închis într-o carcasă imobilă? Cum te-ai simți să fii acolo doar tu și gândurile tale, fără să poți acționa în vreun fel? Dacă atunci nu am găsit un răspuns, Clelie Avit mi l-a oferit prin această lectură. Am simțit chinul, frustrarea, dorința nemărginită de face ceva, de a putea da un semn că sunt aici, exist și aud. Aud și mi-aș dori să simt tot.

,, Mi-e frig. Mi-e foame. Mi-e teamă. Cel puțin, așa cred.”

La împlinirea vârstei de treizeci de ani, Elsa are un vizitator nou, un necunoscut pe nume Thibault, care intră din greșeală în camera ei, vrând doar să plece din spitalul în care e internat fratele lui. Thibault refuză să-și vadă fratele deoarece nu-l poate ierta că a condus în stare de ebrietate și astfel a omorât două fete de paisprezece ani. Nu-i poate găsi scuze, nu-l poate compătimi, doar îl acuză că a luat două vieți din cauza imaturității lui și refuză să-l vadă de fiecare dată când o duce pe mama lor la spital. Astfel, ajunge în camera Elsei, jenat, ia fișa medicală a pacientei și află de starea ei și că azi îi este ziua de naștere. Îi schimbă vârsta din fișa medicală și se așează pe scaunul vizitatorului, după ce îi urează la mulți ani și o sărută printre firele ce-o țin în viață pe obraz.

,, Mă cred toți pierdută. Până și părinții mei încep s-o lase baltă. Mama vine mai rar. Se pare că tata a renunțat după zece zile. Doar sora mea mai mică mă vizitează regulat, în fiecare miercuri, însoțită uneori de noul ei iubit.”

,, Nu îmi place să dorm, pentru că, atunci când dorm, mă simt și mai mult ca în gazdă, nu sunt decât spectatoare.”

Thibault nu e un bărbat nici simplu, dar nici complicat. Își iubește fratele, deși nu-l poate ierta, își iubește mama și prietenii cei mai buni Julien si Gaela, care au devenit proaspeți părinți ai unei fetițe pe nume Clara, fina lui. Își ia rolul de naș în serios și te înduioșează dragostea și atenția pe care i-o poartă bebelușului. Ieșit dintr-o relație de cinci ani cu o anume Cindy, acesta refuză să flirtreze cu alte femei și le tratează cu o aroganța care nu-i stă în fire.

,, Ce speram? S-o fac pe Albă ca Zăpada? Fat Frumos vine, mă sărută și hop! ,,Bună Elsa, sunt Cutare, blablabla, te-am trezit, haide să ne căsătorim!” Dacă aș fi crezut asta, aș fi suferit o decepție cruntă, pentru că nu s-a întâmplat nimic de felul ăsta.”

Vizitele lui Thibault devin din ce în ce mai dese în camera 52, locul în care Elsa pare să aibă un somn nesfârșit. Vine, îi vorbește puțin, apoi adoarme lângă ea, învăluit de liniște și căldură. Nu mă miră să descopăr că cei doi încep să depindă unul de celălalt. Thibault are nevoie de căldura și liniștea Elsei, dar începe să își dorească îmbrățișarea ei, sărutul sau aroma buzelor. De cealaltă parte e Elsa, care simte că trăiește cu adevărat doar în momentele în care Thibault e lângă ea. După ce află, într-un mod nu prea plăcut, ca medicul ei vrea s-o deconecteze de la aparate fiindcă e un caz pierdut, dorința ei de a se trezi devine mai apringă, de aceeași parte și nevoia de Thibault devine mai acută, deoarece simte că doar lângă el se poate trezi.

Din acest punct tensiunea devine palpabilă atunci când citești, dorind să ajungi cât mai repede la final, să afli dacă Elsa va avea puterea și motivația de a se trezi sau dacă Thibault va rămâne lângă ea și-i va asculta semnele.

Am citit cartea în cateva ore, deoarece aveam nevoie de o lectură ușoară și nu am fost dezamăgită de poveste. Încă de la pagina douăzeci Clelie Avit a reușit să îmi smulgă lacrimi și am continuat să lecturez cu o curiozitate ciudată. Ador finalurile triste, dar îmi era teamă să ajung la finalul acestei povești pentru că nu l-am putut intui. Speram să se trezească, nu neapărat pentru ea, mai mult pentru Thibault, care avea nevoie de Elsa în viața sa. Pe de altă parte, toate acțiunile din jurul femeii în comă duceau către decesul acesteia, așa că nu am putut intui finalul nici măcar în ultimele pagini ale cărții. Un singur lucru m-a iritat pe parcursul lecturii, și anume lipsa descrierii a timpului și a spațiului. Nu mi-am putut da seama în ce țară și oraș are loc acțiunea și nici anul în care se petrecea. A fost puțin ambiguu, dar a compensat cu emoțiile și suspansul. În încheiere, aș spune că Sunt aici este o poveste care iți testează emoțiile.

Minți primejdioase

Titlu: Minți primejdioase

Seria: Minți primejdioase

Autor: Alexandra Bracken

Editura: Trei

Anul apariției: 2015

Număr de pagini: 536

Descriere:

Ruby are doar noua ani cand un virus misterios incepe sa decimeze adolescentii din Statele Unite. Ea va fi unul dintre putinii supravietuitori care descopera ca sunt inzestrati cu capacitati paranormale misterioase, indeajuns de primedjdioase incat sa le asigure trimiterea la Thurmond, un lagar guvernamental represiv.
Acum in varsta de 16 ani, Ruby se teme deopotriva de puterile pe care inca n-a invatat sa le controleze si de perspectiva de a fi descoperita.
Cand o grupare de rezistenta ii ofera sansa de a evada din lagar, acesta se va dovedi primul pas intr-o calatorie in decursul careia va descoperi prietenia si dragostea, dar care o poarta implacabil spre o alegere imposibila.

„Cand decesele au iesit intr-un sfarsit la lumina, conducerea scolii a interzis cu strictete profesorilor si personalului sa discute cu noi despre ceea ce se numea pe atunci Sindromul lui Everhart, dupa Michael Everhart, primul copil care se stia ca murise din aceasta cauza. Curand, cineva din alte cercuri a decis sa-i dea un nume ca la carte: Neurodegenerare idiopatica adolescentina acuta — NIAA, pe scurt. si atunci n-a mai fost doar boala lui Michael. A fost a noastra, a tuturor.“

Pe parcursul lecturii cărții mi-am formulat o mulțime de fraze de început în minte, dar niciuna nu mi se părea îndeajuns de bună pentru a defini tumultul de emoții prin care am trecut trăind această carte, fiindcă trăiești cu adevărat toată acțiunea. Deși am finalizat Minți primejdioase de câteva ore, încă nu pot să îmi conturez pe deplin toate ideile pe care vreau să le așez aici. Aș vrea să spun atât de multe, dar, în același timp, să nu ofer prea multe detalii legate de scurta perioadă în care am fost legată de Ruby.

Povestea începe cu amintirea lui Ruby Elizabeth Daly în care a văzut cum una dintre colegele ei a murit în cantina școlii unde trebuia să ia prânzul. Deși mulți dintre colegii ei decedaseră la împlinirea vârstei de zece ani, copiii nu înțelegeau prea multe și încercau să se amuze și să se prindă de optimismul specific vârstei. Dar totul se schimbă în momentul în care vezi cum viața se scurge din ochii colegei de clasă. Și cât poate înțelege un copil care încă nu a împlinit zece ani? Atmosfera din oraș și din școală se schimbă, iar printre orele de cursuri și tot mai puținii colegi de clasă ai lui Ruby, profesorii încep să descrie procesul morții, încercând să facă fiecare elev să înțeleagă ce se poate întâmpla. Deși părinții protagonistei noastre închid orice sursă de informație externă, fata tot află cam cum e realitatea dincolo de ușa casei, mai ales că, după vacanța de Crăciun, Ruby rămâne singura elevă din clasă, deoarece încă nu împlinise vârsta de zece ani, vârstă la care toți ceilalți copii au murit de sindromul numit NIAA.

La cina din seara de dinaintea zilei de naștere, Ruby ia masa cu părinții ei. Deși nu înțelege prea multe, simte tăcerea, nespecifică în sânul familiei, încărcată de o tensiune morbidă ce părea să erupă în orice moment. Iar asta se întâmplă în clipa în care fetița își întreabă tatăl ce simți când mori. Chiar așa? Știm ce poate simți un om când moare? Nu. Dar știm ce se întâmplă cu oamenii care rămân în viață și plâng de dor și de neputință. Ce simți când știi că mâine s-ar putea să nu-ți mai vezi copilul, să nu-l mai poți strânge în brațe, să nu-l mai poți privi în ochi, și să nu ai puterea de a schimba ceva? Mama lui Ruby explodează și întru-un acces de furie își smucește copilul, agresându-l fără să vrea. Fetița fuge în dormitorul ei și se ascunde sub cearceafurile mov. Dar cearta de la parter nu-i lasă liniște în minte, iar când simte că îi explodează capul de durere le ordonă în gând părinților să tacă. Surprinzător, ca printr-o minune ( sau ceva mai mult de atât), se așterne liniștea în casa ei. Prinzând curaj, coboară din pat și se duce în camera părinților. Își mângâie părinții, un lucrul pe care orice copil care-și iubește părinții îl face, dar, în clipa în care îi atinge, simte cum un curent electric îi străbate fulgerător trupul. Nu ia în seamă și se întoarce în camera sa, ignorând jucăriile de pluș, șase la număr, alături de care dormea de obicei. Adoarme cu gândul la moarte, la explicația profesoarei legat de aceasta, cu gândul că peste noapte va împlini zece ani și nu știe dacă se va mai trezi următoarea zi. Surprinzător, a doua zi coboară din dormitor, dar întreaga ei viață se va schimba radical, așa cum nici nu își putea imagina. Părinții nu o mai recunosc, tatăl, fiind polițist, anunță la secția de poliție că are un copil pierdut în casă. O închid în garaj, de unde e luată brutal de un bărbat îmbrăcat în uniformă neagră.

Am trăit la intensitate maximă teama, furia, neputința și tot ce nu înțelegea Ruby. Este luată din casa părintească și aruncată într-un loc de maximă securitate ce promitea tuturor părinților vindecarea copiilor de sindromul NIAA ce îi îmbolnăveau ( eu l-am văzut mai degrabă ca pe o abilitate specială, ca pe un dar). Aflăm, încă din primele capitole, că Thurmond este mai mult decât o închisoare, este un lagăr în care copiii sunt triați ca niște obiecte, pe culori. Verde, albastru, galben, portocaliu și roșu, ultimele trei reprezentânt copiii cu puterile cele mai periculoase.

Realizând puterea pe care o are, de teamă să nu fie prinsă, să nu i se umble în creier, dar, mai ales, teama de cine este de fapt ea, îl determină pe doctorul care o controlează să spună că este Verde. Culoarea care îi reprezenta pe cei mai inofensivi copii din lagăr. Fiindu-i frică de puterile ce zac în ea și după ce aude zvonurile că Galbenii- cei care puteau controla electricitatea, Portocalii – cei care aveau puteri telepatice și se puteau juca cu mintea tuturor, și Roșii- cei care ardeau totul în jur cu un simplu gând, au fost luați din lagăr și uciși, aceasta e și mai îndreptățită să se ascundă printre verzi, astfel încât să nu fie ucisă, dar nici să distrugă oamenii din jurul ei.

,,Aerul de la Thurmond era așa de îmbâcsit de frică, încât simțeai gustul ca de vomă în cerul gurii. Nu-mi trebuise nici măcar o zi acolo ca să văd că ura și teroarea formează un cerc și se alimentează una din cealaltă. Soldații ne urau, așa că trebuiau să ne facă să ne temem de ei. Și ne temeam de ei, ceea ce ne făcea să-i urâm și mai tare.”

Am simțit puterea lui Ruby în fiecare particulă din corp, cum începea, cu un zumzăit enervant în cap, și cum intra, doar cu o simplă atingere, în mintea oamenilor. Îi simțeam vina care o copleșea după fiecare incindent. Ultima întâmplare fiind pe pielea prietenei sale, Sam, căreia îi șterge din memorie fiecare amintire alături de ea și-i devine o străină. Se pedepsește, refuzând să mai vorbească cu vreo altă persoană, iar, după aproape un an, în timp ce lucra în grădina lagărului se dă alarma unui puternic val de Sunet Alb. Sunetul Alb era o frecvență ciudată, un sunet pe care doar copii Psi îl puteau auzi, doar pe ei îi afecta. Eu mi-am imaginat un sunet asemănător cu fluierul pe care îl folosești să chemi câinele. Noi nu îl auzim, în schimb, animalul da. Fiind pe o intensitate foarte mare, Ruby cedează când simte că-i prăjește creierul și cade la pământ, inconștientă.

Din acest moment, povestea începe să prindă un alt contur. Trezindu-se la infirmerie, Ruby constată că e consultată de un medic pe care nu-l mai văzuse. O femeie blondă, tânără, cu un chip de înger și voce blândă. Aceasta din urmă îi lasă fetei un mesaj în fișa medicală în care îi spune că soldații FSP au descoperit că e Portocalie și, dacă vrea să scape cu viață, să ia înainte de somn pastilele pe care i le-a lăsat.

În Cabana 27 Ruby se gândește serios dacă femeia vrea s-o salveze sau doar îi face moartea mai usoară. Mânată de un impuls, aceasta ia pastilele după ce simte o întreagă gamă de sentimente privind-o pe Sam; pe care o iubea, dar care n-o mai cunoștea. Riscă și se trezește în toiul nopții simțindu-se rău. Fetele apasă alarma de panică, iar Ruby ajunge în mâinile salvatoarei sale. Traseul de la infirmerie până dincolo de porțile lagărului a fost străbătut cu inima bubuindu-mi în piept, cu lacrimi în ochi și un chicot de bucurie pentru Ruby.

Gândurile, temerile, furia înăbușită, față de ea însăși și de cei care au traumatizat-o, lipsa încrederii și eticheta de monstru pe care și-o pune, mă fac să empatizez cu Ruby, să îmi doresc să fiu lângă ea, să o alint ca pe un copil, așa cum știu că avea nevoie.

,,Copaci și tufișuri abia vizibile mărgineau un drum complet întunecat, cu excepția farurilor galbene, slabe ale mașinii mici. Pentru prima dată, după mulți ani vedeam stelele pe care reflectoarele de la Thurmond le făcuseră să dispară. Erau așa luminate, așa limpezi, că nu aveau cum să fie reale. Nu știam ce era mai șocant: întinderea nesfârșită a drumului sau cerul.”

Am jubilat de fericire la gândul că este salvată de Cate, doctorița ce face parte din Liga Copiilor, care se presupune că luptă pentru drepturile copiilor Psi și eliberarea lor. Ruby realizează că nu era singura Portocalie care se ascundea printre ceilalți. Martin, un băiat rotifei mai mic cu un an decât ea stă pe bancheta din spate a mașinii. Martin nu e cu nimic diferit de ceilalți Portocalii pe care Ruby îi cunoscuse în lagăr. Este urâcios, arogant și răutăcios. Iubește să se joace cu mințile celorlalți și, când aude de Ligă, este mai mult decât încântat să ajute oferindu-și puterile, dorind să se răzbune.

Deși am trecut prin atâtea momente alături de Ruby și lumea ei întunecată, tot am crezut în intențiile lui Cate. Noroc că protagonista noastră, nu a fost la fel de naivă ca mine.

Oprind la o benzinărie părăsită, Cate, Martin și Ruby se întâlnesc cu Rob, iubitul lui Cate. Ruby se teme de Rob, nu-l ajută nici sângele de pe cămașă, rănile nevindecate de pe brațe sau pistolul argintiu de la brâu, când se dă în spate și se împleticește, căzând. Dar Rob o prinde, iar contactul cu pielea sa îi arată fetei ultimele fapte ale lui. Vede cum omoară cu sânge rece doi copii la fel ca și ea, și realizează că, alături de Ligă, nu va avea puterea de a decide ce să facă cu viața ei. Pleca din Thurmond, spre un loc numit diferit, dar cu aceleași reguli. Primește un rucsac cu haine și obiecte de îngrijire personală și-i trimit în baia benzinăriei pentru a se spăla și schimba de haine.

,, Să mă spăl de Thurmond? Să înlătur lagărul ca pe o urmă de noroi? Poate că eram în stare să șterg amintirile altora, dar de ale mele nu mă puteam descotorosi. Am luat rucsacul fără să crâcnesc, simțind primele semne ale unei migrene zvâcnindu-mi în ceafă. Știam ce înseamnă asta, știam destul de bine ca să pot face un pas în spate.
M-am împiedicat cu călcâiul de betonul din spatele meu, simțind că mă prăbușesc, și furia mi-a năpădit ființa chiar în timp ce băteam în retragere. Spre deosebire de amintirile lui Cate, care aveau o mișcare ritmică de du-te-vino, ca genele care flutura pe obraz, ale lui Rob păreau letargice…”

În acest moment Ruby profită că cei doi se sărută cu patimă, iar Martin este în toaletă și fuge, deschizând o ușă de urgență, dând nas în nas cu o fetiță de nouă ani, cu ochi mari, speriați și tunsă scurt. Aleargă după fată, sperând că o va duce spre un grup de oameni alături de care să fugă de Ligă și soldații FSP. Dar este prinsă din urmă de Rob și Cate, care ține cu încredere o pușcă în mână și nu mai arată atât de blând ca mai devreme. Fetița se ascunde într-un microbuz negru, iar Ruby se lasă în jos, știind că va fi capturată din nou, că vă ajunge cobai pentru un alt grup de oameni. Când nu mai are nicio speranță, ușa microbuzului se deschide și, cu o forță prea mare pentru un copil de nouă ani, o trage pe Ruby în microbuz și o ascunde între banchetele din spate ale autovehiculului. În microbuzul, numit Black Betty, mai intră doi băieți care pornesc în trombă, fugind de ploaia de gloanțe.

Ruby îi cunoaște de Suzume, alintată Zu, fetița de nouă ani care e o Galbenă și care i-a salvat viața, pe Liam, poreclit Lee care pare să fie liderul grupului, un băiat de șaptesprezece ani, blond cu ochii albaștri ce rămân blocați de Ruby, și Charles poreclit Grasul, un baiat scund și slăbuț, precaut și foarte inteligent, ultimii doi fiind Albaștrii, care au puteri telekinetice. Împreună trec prin situații mai mult decât dificile care îi unesc și formează o familie în drumul lor spre descoperirea lui Slip Kid, barbatul care unea copiii Psi și îi proteja.

,, – Știai că mă faci așa de fericit, că uneori uit efectiv să respir? Mă uit la tine și mi se strânge tare pieptul… și e ca și când singurul gând din capul meu e cât de mult îmi doresc să mă întind să te sărut.”

Dacă descoperă cine este Slip Kid și ajung în East River, vă las pe voi să aflați. Acțiunea continuă alert, iar autoarea are un talent fantastic de a te trece prin milioane de emoții, căci dacă acum tremuri de frică, citind următorul rând, începi să râzi în hohote. Dacă aveam impresia ca scap de o poveste de dragoste, tare mult m-am înșelat. Autoarea descrie atât de delicat primele reacții ale dragostei, primii fluturi în stomac, încât ți-e imposibil să nu speri că și aici dragostea învinge tot. Dar Alexandra mi-a demontat la fiecare pas teoriile, așa că… e posibil să mă înșel și de data aceasta. Vă las pe voi să o descoperiți pe Ruby și finalul acestui volum. Eu deja am în plan să continui seria și să vizionez ecranizarea cărții la cinema săptămâna ce urmează.

Recenzie- Zi după zi

Titlu: Zi după Zi

Autor: David Levithan

Pagini: 244

Editura: Trei

„Zi după zi” este cartea pe care o savurezi la intensitate maximă! David Levithan nu doar că reuşeşte să ajungă la inima cititorului, ci şi să vă aducă în torace fluturaşii de care se scrie în mai toate cărţile. Recunosc că această carte este singura scrisă de el pe care am citit-o, însă nu regret nici măcar o secundă. M-a cucerit total în doar câteva pagini şi cu siguranţă vor urma şi altele, scrise de acelaşi autor minunat!

Romanul îl are în prin plan pe A, un adolescent diferit de restul. A se trezeşte în fiecare dimineaţă în alt trup şi îşi acceptă soarta. Este împăcat cu faptul că nu va avea niciodată o familie stabilă, că nu va simţii fiorii primei iubiri şi că trupul său va avea o formă diferită în fiecare zi. Nu ştie dacă s-a născut fată sau băiat, n-are habar nici măcar cum a venit pe lume, dar cu singuranţă este o fiinţă pe care ţi-ai dori să o ai aproape.

„Imediat trebuie să-mi dau seama cine sunt. Nu e vorba doar de corp –
de a deschide ochii şi a descoperi dacă pielea de pe braţ este oacheşă sau
deschisă la culoare, dacă părul meu e lung sau scurt, dacă sunt gras sau
slab, băiat sau fată, dacă am cicatrici sau nu. Corpul este cel mai uşor
lucru cu care te adaptezi, dacă eşti obişnuit să te trezeşti în fiecare
dimineaţă în unul nou. Ceea ce poate fi greu de înţeles este viaţa,
contextul în care se află corpul.
În fiecare zi sunt altcineva. Sunt eu însumi – ştiu că sunt eu însumi –
dar sunt şi altcineva, întotdeauna a fost aşa.”

Îşi impune de unul singur să nu se implice în vieţile celor pe care-i posedă pentru o zi, să nu se ataşeze prea tare şi să nu lase urme care l-ar putea demasca.

Soarta face ca într-o dimineaţă A să se trezească în tupul lui Justin, tipicul de „băiat rău”. Sentimentele încep să-i mocănească în suflet încă din prima clipă ȋn care o cunoaşte pe iubita acestuia, Rhiannon. Frumoasă, blondă, tot ce ţi-ai dori vreodată de la o fată, îl cucereşte cu o simplă privire, iar A alege să-i ofere ce-a mai frumoasă zi din câte a trăit până atunci. Cântă împreună, o duce la plajă şi o face să se simtă specială, ceva ce Justin este incapabil să facă, sau nu îşi doreşte.

Regulile lui cad una câte una în prezenţa ei, întrucât este singura persoană pe care A vrea să o vadă şi a doua zi.

„M-am obişnuit foarte mult cu ceea ce sunt şi cu felul în care
funcţionează viaţa mea.
Nu vreau niciodată să rămân. Întotdeauna sunt gata de plecare.
Dar nu în noaptea asta.
În noaptea asta mă obsedează faptul că mâine el va fi aici iar, eu nu.
Vreau să rămân.
Mă rog să rămân.
Închid ochii şi îmi doresc să rămân.”

Nu rămâne, dar o vizitează zilnic, sub o altă formă. Într-un trup nou. A nu este pregătit să renunţe la cea care i-a făcut inima să bată mai tare. Sentimentele sale evoluează într-atât de mult, încât decide să-i povestească despre viaţa sa tumultoasă, sperând ca ea să îl accepte pentru ceea ce este, nu pentru cine este.

Deşi la început îi este greu, Rhiannon acceptă să se întâlnească în fiecare zi cu o persoană diferită. Uneori este băiat, alteori fată, mereu de aceeaşi vârstă. Poate că sexul şi înfăţişarea sa se schimbă zilnic, dar inima şi sentimentele pe care le poartă pentru frumoasa blondă, sunt la fel de puternice în fiecare zi.

„Mă sărută cu pasiune. O sărut la fel. Şi, dintr-odată, lăsăm corpurile
noastre să vorbească. Suntem lângă uşă, în cabană. Dar nu mă uit la
încăpere – o simt, o gust, mă lipesc de ea în timp ce ea se lipeşte de mine”

Va reuşi dragostea lor să triumfe? Vă las să descoperiţi singuri! 😈

Tu ce crezi, ai putea iubi cu adevărat pe cineva menit să se trezească în alt trup în fiecare zi? Îţi aştept părerea! ❤